„pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui” Geneza, 8:21

Mai înainte de a deveni rău,
el era un om bun, un munte de bunătate era.
Și înainte de a se înrăi, a făcut numai bine,
a făcut numai bine de la un capăt la altul,
a făcut bine celor răi și a făcut bine celor buni,
până când a devenit cel mai bun dintre oameni.
Dar asta a fost demult, foarte de demult,
atât de demult încât nimeni nu-și mai poate aduce aminte.

Binefacerile erau îndeletnicirea lui,
nenumărate au fost binefacerile sale.

Iar dragostea, dragostea nu a lipsit niciodată
din inima lui, nu a lipsit niciodată din sufletul său.
Îi iubea pe cei răi și îi iubea pe cei buni, fără osebire,
ca și cum toți ar fi fost frații săi, ca și cum toți ar fi fost copiii lui.

Asta până când a venit cel rău, răul cel mare,
cel care nu doarme niciodată, cel care veghează
asupra celor ce dorm în bunătatea lor și le ia totul.
A venit cel rău și i-a luat totul. I-a luat tot ce avea și,
mai ales, i-a luat tot ce era. Tot ce era mai bun în ființa lui.

Atunci s-a făcut întuneric în viața sa, s-a lăsat noaptea
peste existența lui. Nu mai vedea nimic înainte, nu mai vedea
nimic înapoi. Ca și cum totul, dintr-odată, a dispărut de tot.
Pământul de sub picioare, cerul cu stele de deasupra.
Totul, dintr-odată, a dispărut de tot.

Ceilalți îl arătau cu degetul, ceilalți îi râdeau în față
și se fereau de el ca de ciumă. Îl ocoleau femeile
și îl ocoleau bărbații, îl ocoleau copiii și îl ocoleau bătrânii.
Toți se fereau de el ca de ciumă și toți îi râdeau în față.
Toți îl arătau cu degetul. Cei răi și cei buni, deopotrivă.

Atunci și-a privit sufletul și l-a văzut zdrențuit,
și-a privit sufletul și l-a văzut atârnând ca o cârpă
în bătaia săgeților celor din jur. Și unde altădată
era bunătate, nu mai rămăsese nimic. Și unde altădată
era dragoste, nu mai era nimic. O mare durere i-a străpuns
sufletul. O mare durere îl învăluia. Se făcuse noapte
în viața lui și părea să nu se mai lumineze niciodată.

În marea lui durere, a strigat către Dumnezeu,
dar Dumnezeu nu l-a auzit. A strigat către îngerii săi,
dar nici îngerii. Nimeni să răspundă la marea lui durere.

Atunci a devenit rău. A devenit rău dintr-odată. Rău
cu lumea din jur. Rău cu Dumnezeu și mult mai rău
cu sine. Fără să-i facă vreunuia rău.

Atunci s-a retras în sine însuși. Multă vreme a stat așa,
retras în sine însuși. Privindu-se pe sine însuși. Privindu-se
pe sine însuși până când a început să vadă un licăr de lumină.
Și s-a ținut de licărul acela de lumină până când a început
să se lumineze ușor. Și în lumina aceea firavă l-a văzut
pe Dumnezeu departe. L-a văzut cum îi așează la picioare
un pământ pustiu și gol. Cum îl poartă peste întinderea apelor.

Într-un târziu a apărut și cerul înstelat. Într-un alt târziu
a apărut și luna. Urma să apară și soarele, dar asta
mult mai târziu. Iar când Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!”,
viața lui s-a luminat dintr-odată, pe toată întinderea.

Și sufletul său s-a înviorat dintr-odată, pe de-a-ntregul.
A devenit dintr-odată alb și curat și strălucitor.
Și unde altădată era durere, acum era bucurie.
Și unde altădată era dezamăgire, acum era speranță.
Ura s-a transformat în dragoste, în dragoste adevărată.
Și necredința a devenit credință, credință adevărată.

Căci Dumnezeu a auzit strigătul său, cel de demult,
pentru că în veșnicie strigătele oamenilor se aud cu totul
și cu totul altfel. Dumnezeu a auzit și a răspuns cum numai
El știe. Și l-a scos la lumină, în loc luminat, în loc cu verdeață,
unde nu e durere, nici întristare, ci viață fără de sfârșit.